“Pablo Neruda – Sonet XVII

Nu te iubesc ca si cum ai fi un trandafir sarat, sau topaz,
sau o sageata de garoafe pe care focul o trimite.
Te iubesc cu certitudinea ca lucrurile intunecate sunt menite
intre umbra si suflet, in secret sa fie iubite.

Te iubesc ca planta care nu infloreste niciodata
dar pastreaza in ea lumina florilor ascunse.
Multumesc iubirii tale, solid si cert parfum
rasarit din pamant si traind in intuneric, in trupul meu.

Te iubesc fara sa stiu cum sau cand, sau de unde
Te iubesc în mod direct, fara complexe sau mandrie;
Asa ca te iubesc pentru ca nu stiu alta cale

Decat aceasta: unde eu nu exist, nici tu ,
atat de apropiati, incat mana ta pe pieptul meu este mana mea,
atat de apropiati, incat ochii tai se inchid ca si cum eu as adormi.”